Menu



Câteva sate și cătune din Munții Apuseni încă mai ascund oameni care locuiesc în căsuțe de lemn, cu acoperiș înalt, de paie, păstrate întocmai de la stră-străbunicii lor. În aceste locuri totul pare încremenit, chiar și viața lor, a bătrânilor de acum, ultimii care le vor mai locui vreodată. Odată cu oasele lor, vor putrezi și bârnele de lemn, și lutul, și paiele, și totul se va acoperi din nou cu păduri și pășuni.

Toate poveștile și tainele pe care le-au adunat, se vor răspândi peste dealuri, iar noi, poate, vom uita că au existat vreodată, ei, oamenii  de sub paie.



..."Număr inexistent" îmi tot spunea un robot când încercam să o sun pe tanti Maria. După câteva săptămâni m-am lăsat păgubaș. Înțelesesem de la început că s-a întâmplat ceva, însă, ca întotdeauna, speram să nu fie nimic grav.

Tanti Maria era vecina lui Ion "Boncu", adică Ion "Ciufulitul", cum i se spunea de când se știa, prin acele locuri. Pe Ion îl cunoscusem absolut întâmplător, în urmă cu 8 ani. Aproape că m-a speriat când l-am văzut pentru prima dată. Stătea chircit în spatele unui lăstăriș, într-o liniște perfectă, aproape de vârful unei culmi. "Bună ziua!", i-am zis, cu inima strânsă cât un purice. Tocmai urcasem pe poteca îngustă, acoperită cu urme uscate de copite. Era atât de abruptă cărarea, încât fusesem nevoit să cobor de pe bicicletă și să o împing cu greu la deal. Nu zărisem nici o casă, nici o mișcare, nimic. Poate de aceea am înlemnit așa când l-am văzut. Ion împletea o coșniță din câteva nuiele pe care le adusese din pădure. "N-am prea mai găsit în ultimii ani", mi-a spus, arătându-mi nuielele. Nu-mi mai amintesc altceva. Decât că am plecat mai departe, iar, ceva mai sus, am întâlnit un om care își ara pământul cu boii. Exact așa, ca în cărțile de demult. Era Pătru, soțul Mariei.

Împrăștiate printre acele păduri, se vedeau câteva acoperișuri de paie despre care nu știam nimic. Păreau aranjate cu mare grijă, ca într-un basm pentru copii.

După alte câteva muchii am început coborârea. Pe cealaltă parte totul era diferit. De parcă intrasem printr-o ușă secretă într-o grădină ascunsă, unde totul încremenise vreme de câteva ceasuri, iar apoi ieșisem pe ușa din dos, lăsând totul în urmă.

Acele câteva ore, într-o vacanță de o săptămână, în care am traversat pe bicicletă întregi Apusenii, m-au făcut apoi să revin timp de câțiva ani, încercând să aflu povestea acelor locuri, a mocanilor și a caselor cu acoperiș de paie.

¤ ¤ ¤

E un tărâm ascuns Valea Inzelului. Până la începutul anilor '90, să pleci de acolo era o adevărată aventură. Nu numai că trebuia să cobori muntele, dar, odată ajuns jos, trebuia să traversezi râul de vreo 15 ori, pe un drum îngust, plin de pericole. Dacă veneau viiturile sau marile zăpezi, rămâneai blocat pe vale până ce vremea se îmbuna din nou. După revoluție, a apărut primul drum de mașină: un drum de țară prost, care se înfundă în munte imediat ce trece de vale. Un drum care, aproape în fiecare an, se rupe sub puterea apelor de primăvară.

Pe vremuri, Valea Inzelului era faimoasă pentru morile de apă, care adunau țărani de pretutindeni. Morile i-au îmbogățit pe mulți dintre mocani. Bogăția asta i-a atras și pe sași, maeștri ai comerțului, care au adus cu ei obiceiuri noi și un belșug ce până atunci nu prea fusese întâlnit în locurile astea. Atunci au început mocanii să-și pună prispe la case, sau chiar să le extindă cu încă o cameră sau cu o tindă. Ce n-au schimbat, însă, a fost structura de lemn și acoperișurile înalte de paie. Așa arată și azi ultimele case cu acoperiș de paie din Munții Apuseni, mai exact, din zona Râmeţului, în Munții Trascău, pentru că aici s-au păstrat cele mai multe. Șuri acoperite cu paie încă se mai găsesc în Apuseni, însă casele de lemn cu acoperiș de paie, care să fie locuite în continuare, au mai rămas foarte puține în afara Râmeţilor.

Într-o zonă restrânsă și izolată, precum conul unui vulcan, mărginită de Cheile Râmețului, Comuna Ponor și Valea Inzelului, am descoperit în ultimii ani doar 19 astfel de case, răspândite în mai multe sate. Dintre ele, 11 mai sunt locuite permanent, restul fiind folosite doar temporar, pe post de cămări, sau chiar părăsite. Majoritatea se află în comuna Râmeț, locul cu cele mai multe case cu acoperiș de paie, încă locuite. Însă numărul lor este în scădere de la an la an. Oamenii de aici trăiesc într-o singurătate deplină, asemenea unor pustnici, departe de orice, chiar și de vecinii lor.

Cei care se încumetă să vină, pot descoperi zeci de case cu acoperiș de paie înghițite de trunchiuri de copaci, liane și zmeurișuri. Acum zeci de ani, văile forfoteau de oameni înstăriți, cu familii mari. Prin contrast, casele lor erau de mărimi foarte mici, tradițional construite cu o singură încăpere. Ele adăposteau de cele mai multe ori chiar și peste 10 țărani, adunați din 3 sau 4 generații, care nu foloseau spațiul decât nopțile sau iernile, când erau obligați să petreacă mai mult timp înăuntru. Muncile îi țineau preocupați pe oameni de la primele ore ale dimineții și până seara târziu.

Pe lângă îndeletnicirile știute, munca la pădure, morăritul, creșterea animalelor, mocanii se ocupau și de agricultură. În ciuda unui teren extrem de accidentat, oamenii cultivau cereale, porumb, secară sau grâu, și încă pe arii extinse. De altfel, grâul a fost cel care le-a permis să-și acopere casele cu paie, tulpinile lui fiind cele care rezistau cel mai bine în timp. În mod normal, o dată la 20-30 de ani, un astfel de acoperiș trebuia înlocuit cu totul, însă unul bine făcut se păstra chiar și 50-60 de ani. Mocanii știau să construiască. Un acoperiș de peste 6 metri înălțime avea o grosime aproximativă de 1 metru. Regula pe care o respectau era ca două treimi din înălţimea totală a casei să fie ocupate de acoperiş. În acest fel, zăpada nu se putea aduna iarna, iar spaţiul mărit din pod era folosit pe post de afumătoare şi depozit pentru alimente. Soba din interiorul casei își avea coșul de aerisire în pod, permițând astfel fumului să se lipească asemenea unei pâcle peste paie și să le întărească precum un strat de ciment. Sunt povești care spun că unii mocani au fost nevoiți să folosească drujba atunci când au înlocuit acoperișul de paie. Atât de dure deveniseră în zeci de ani. Sistemul era ingenios. Pentru a împiedica scânteile din sobă să ajungă la paiele din pod, mocanii foloseau "băbura", adică un fel de labirint de canale prin care trecea fumul, permiţând astfel scânteilor să se stingă înainte de a ieşi în pod. Fumul emana şi gudron, o substanţă ignifugă care se lipea de paie. Toate aceste secrete ale paielor de grâu ajutau la păstrarea acoperișului câteva decenii.

Trecerea timpului și-a spus cuvântul și peste aceste locuri. În anii '80, mocanii cu dare de mână și-au desființat acoperișurile de paie și le-au înlocuit cu tablă sau țiglă. Ele, paiele, deveniseră simbolul sărăciei, al bătrâneții. Oamenii au început să migreze către zonele de șes, iar în anii recenți, în străinătate, abandonându-și proprietățile și avuția.

Astăzi Comuna Râmeț, una dintre cele mai mari comune din România ca întindere (79,44 km² şi 13 sate), a ajuns și printre cele mai îmbătrânite, având cu fiecare an din ce în ce mai puțini locuitori. Recensămintele naţionale din ultimul secol ne arată că populaţia comunei Râmeţ a scăzut de aproape 4 ori între 1930 şi 2011, ajungând la o densitate aproximativă de 7 loc./km². Adică printre cele mai slab populate zone din România. Tot în judeţul Alba se înregistrează şi unul dintre cele mai mari procente de sate părăsite din România. Conform Direcţiei Regionale de Statistică Alba, în judeţ există nouă localităţi în care nu mai locuieşte nimeni de ani de zile şi încă 29 de localităţi care mai au sub zece locuitori.

¤ ¤ ¤

Nu-mi dau seama exact de ce, poate că figura lui senină și misterul locului în care trăia m-au facut să mă întorc la el. Ion Boncu părea că zâmbește mereu. Nu l-am văzut niciodată să se grăbească undeva, nu l-am văzut supărat, agitat, și nici măcar fericit. Ion Boncu era, pur și simplu, senin. Un om care părea că își trăiește viața fără să își facă prea multe probleme despre ce a fost sau ce urma să vină. Un trai simplu, în tihnă, care nu semăna cu nici un altul pe care îl cunoscusem.

Ion se născuse acolo, în acea casă de lemn cu acoperiș de paie, despre care nu mai știa exact când a fost construită. Probabil acum mai bine de 300 de ani, după cum spunea. Tot ce își mai aducea aminte e că, în Primul Război Mondial, casa a fost incendiată și arsă în întregime. Apoi străbunicul lui a reconstruit-o pe același loc, respectând întocmai vechiul aspect. A trăit în ea împreună cu bunicii, părinții, cele 2 surori și fratele, până când a plecat în armată. Și-a făcut stagiul la Brașov, la CFR, și, de când s-a întors, și-a împărțit timpul între Valea Inzelului și Livezile, unde obținuse o slujbă la o fermă. Timp de 23 de ani a lucrat în schimburi a câte 2 săptămâni.

Când l-am întâlnit eu, în anul 2008, era ultimul locuitor al casei cu acoperiș de paie. Atât surorile cât și fratele lui plecaseră de pe Valea Inzelului iar părinții s-au dus de bătrânețe. Ion își îngrijea cu sfințenie tot ce avea. Gospodar adevărat, a avut mereu grijă să își asigure de unul singur tot ce avea nevoie. Avea vaci, boi, purcei, păsări, 2 hectare de pământ și 30 de arii pe care le curăța în fiecare an, să nu le înghită pădurea, și aproape 20 de stupi de albine în coșnite pe care și le construia singur, din nuiele, căptușite pe exterior cu balegă proaspătă de vacă. Așa se obișnuia prin zonă de când era lumea. Îmi aduc aminte și acum ce surprins am fost când am găsit coșnițele înșirate pe rafturi de lemn într-o ordine perfectă. Nu mai văzusem niciodată așa ceva. Îmi părea o machetă a unui sat de dogoni malinezi. Nişte dogoni micuţi trebuiau să existe pe Valea Inzelului. Nu m-aș fi gândit că acolo s-ar fi putut afla stupi de albine. Ion nu avea televizor și nici aragaz sau frigider. Cu toate că avea casa racordată la curent electric, nu folosise niciodată mai mult de un bec în cameră, unul în tindă și un radio mic pe care îl deschidea foarte rar. Nici apă nu avea, fiind nevoit să care mereu cu găleata de la izvorul din grădina Mariei și a lui Pătru.

Așa i-am cunoscut pe Maria și Pătru. Viața lui Ion Boncu era strâns legată de viața Mariei și a lui Pătru, de parcă ar fi fost propriul lor copil. La prima mea vizită la Ion, i-am dus un rucsac plin de mâncare. Am cumpărat tot ce știam că nu poate găsi pe Valea Inzelului: câteva banane, compot de ananas, ciocolată cu cocos, conserve de pește, pateu și alte bunătăți. Ion le-a strâns pe toate și, cu o naturalețe care aproape m-a șocat, le-a dus Mariei. Așa obișnuiau ei dintotdeauna. Își împărțeau tot ce aveau, tot puținul lor, fără să stea pe gânduri. În urmă cu mulți ani, cumnatul Mariei chiar îl salvase pe Ion de la moarte. După o noapte de agonie l-a găsit inconștient și plin de sânge într-un șanț. Un bețiv îl lovise din senin cu un par în cap. Ion a stat aproape 2 luni în comă, făptașul a primit 8 ani de pușcărie. Pentru Ion e ca și cum n-ar fi existat, e doar una din multele întâmplări ale vieții despre care vorbește cu aceeași seninătate. În 2010, fratele lui Ion de lângă Aiud a murit. A lăsat în urmă o gospodărie mare de care nu avea cine să se ocupe. Atunci s-a hotărât Ion să își vândă animalele și să se mute la Măgina. A pus lacăt pe casa cu acoperiș de paie și a plecat. Mai vine de câteva ori pe an ca să își îngrijească pământurile înscrise la APIA. Nu l-am găsit mereu acasă, dar, de obicei, când ajung verile pe Valea Inzelului, se întâmplă să ne întâlnim.

Atât Maria, cât și Pătru s-au născut pe Valea Inzelului. În 1948, pe când avea 20 de ani, și tocmai ce se întorsese din armată, Pătru umbla holtei prin acele locuri, nepărând că vrea să se așeze la casa lui. Atunci, surorile lui au luat frâiele în mână și i-au zis "Mă! Tot umbli pe la fete pe acolo! Ia mă pe Maria aia a lui Ioan!". "No, hai so iau, no!". Au jucat 3 zile și 3 nopți la nuntă, „nu ca acum, că nu mai prinde lumea dimineața”. Cum era obiceiul, Maria s-a mutat în casa lui Pătru, casă cu acoperiș de paie în care au născut pe toți copiii lor. Dorin, unul dintre ei, încă își aduce aminte cum se cocoța în copilărie pe acoperișul casei, ca să fure ouăle din cuiburile construite printre paie. Prinsul păsărilor era distracție mare în acele timpuri. Își aduce aminte cât de mult s-a chinuit să înhațe o ciocănitoare odată. S-a minunat de frumusețea ei, și i-a dat drumul, că n-avea ce să facă cu ea. N-au trecut mulți ani până când Maria și Pătru au dărâmat acoperișul de paie și au pus în loc unul de tablă. A fost printre primele acoperișuri de tablă de pe Valea Inzelului. Apoi au extins casa cu încă o cămăruță, i-au pus o prispă lungă tencuită pe exterior, sau târnaț, cum i se mai zice prin Trascău, iar astăzi nu ai zice că acea casă a fost vreodată acoperită cu paie.

Într-o vară, Maria și cu Pătru s-au întors acasă după o zi de cosit. Nimic nu părea să prevestească destinul lor pe Valea Inzelului. A doua zi, Pătru nu s-a mai ridicat din pat. A rămas acolo, paralizat, fără să știe ce s-a întâmplat. Așa a fost rostul acestor oameni de când se știu. Chiar dacă unii mai merg la doctor uneori, atunci când este ceva foarte grav, oamenii își acceptă destinul cu o ușurință greu de înțeles pentru cineva ca mine. Un an de zile mai târziu, Pătru s-a dus la cer, lăsând-o pe Maria singură.

Bănuiam că asta se întâmplase. Mă gândeam că, iarnă fiind, dacă s-ar fi întâmplat ceva cu Pătru, tanti Maria ar fi plecat la Dorin, băiatul ei de la Aiud. Fără Pătru și fără vecinul ei Ion Boncu, viața Mariei ar fi fost aproape imposibilă pe Valea Inzelului. Ar mai fi fost tanti Anuța, următoarea vecină din apropiere. Dar Anuța locuia spre vârful dealului, iar pentru o bătrână ca Maria ar fi fost un drum anevoios, pe o potecă aproape de nedeslușit. Am continuat să sun în următoarele luni însă, vocea repeta mereu același lucru: "Număr inexistent". Maria chiar se mutase la Dorin, și desființase postul telefonic fix, ca să nu îl plătească degeaba. Aveam să aflu asta în vara următoare, când m-am dus din nou pe Valea Inzelului. A fost o călătorie cu succes: atât Ion Boncu cât și Maria se întorseseră acasă.

Într-o seară m-am dus la Ion Boncu să văd ce mai face. Deja nu mai eram ca la prima întâlnire, când vrei să afli tot despre celălalt. Știam cam tot ce era de știut. Dar îmi făcea pur și simplu plăcere să petrec timp cu el. În preajma lui era ca și cum puneam totul pe pauză. M-am apropiat de grădină și l-am văzut peste drum. Soarele se ascunsese deja după deal și lumina se schimbase dinspre galben spre albastru. Ion stătea pe jos, cu mâinile împreunate sub cap și genunchii îndoiți. Nu știu la ce se gândea. Avea privirea pierdută undeva în zare, peste păduri. M-am așezat lângă el și am stat așa vreo jumătate de oră, fără să ne spunem nimic. Întinși unul lângă celălalt, cu mâinile împreunate sub cap. Apoi m-am ridicat și am plecat. Fără să ne vorbim. Câteva ore mai târziu m-am întors la Ion. Din grădină, am văzut becul aprins în tindă, acolo unde dormea el. Becul de la stâlpul de iluminat de afară se aprinsese și el. Pâlpâia iritant, neîntrerupt. Când m-am apropiat de gardul casei, l-am văzut pe Ion stând pe pat. Ceva m-a făcut să rămân pe loc. L-am privit de acolo, câteva minute, cu răsuflarea tăiată, ca la cinema. Afară era ca la începutul pământului. Nu se auzeau decât greieri, bufnițe, lighioaie orăcăind. Nu eram singurul om care privea în mijlocul acelei văi. Și Ion părea un spectator. De acolo, din patul lui. Martorul încremenirii. Într-o liniște perfectă. Acea liniște care nu devine apăsătoare, liniștea vie, liniștea liniște. Puteam să îi văd pieptul mișcându-se la fiecare respirație, îi vedeam ochii clipind și câte un căscat. Atât. Restul lumii nu mai exista. Mă întreb mereu la ce se gândea Ion atunci. Gândurile unui om în casa lui cu acoperiș de paie. Voi rămâne cu misterul ăsta o viață.

Am stat aproape 2 săptămâni în zonă, timp în care Ion s-a reîntors la Măgina, iar Maria a plecat odată cu mine. Lacătele au fost din nou puse la uși până la următoarea vară.

¤ ¤ ¤

Pe Ion Alba l-am cunoscut abia după câteva drumuri pe Valea Inzelului. La cei 83 de ani ai săi, Ion Alba își petrece majoritatea timpului pe lângă casă. La fel ca mai toți cei rămași prin acele locuri, a fost odinioară printre cei mai avuți mocani. Ei au fost cei care au refuzat să plece și să-și abandoneze agoniseala de-o viață. Pământurile. Când l-am cunoscut eu, soția lui, Victoria, încă trăia. Era țintuită la pat de câțiva ani, și în semn de respect pentru ea, nu m-a lăsat să o văd. Acum, de fiecare dată când îmi vorbește despre ea îl podidesc lacrimile de dor. În 1956, mătuşa lui Ion a furat-o pe Victoria din satul vecin și i-a adus-o acasă. Apoi au trăit împreună 57 de ani. Așa se întâmplau cele mai multe căsătorii, acum aproape un secol, în acele locuri: fetele tinere erau furate de la părinţii lor.

Ion Alba are o legătură specială cu pământurile lui, cu casa și tot ce a construit pe dealurile acelea. Pentru el nu există bogăție mai mare pe lume decât pământul lucrat de mâna lui și tot ce a dat el. Ion provine dintr-o familie înstărită. Sora lui a fost profesoară la Turda, iar băiatul este negustor la Aiud. Are un singur nepot, care lucrează la București într-o corporație multinațională. Ar fi putut să plece oricând de pe Valea Inzelului, însă nu s-a îndurat. Pentru el să plece de acolo ar fi ca și cum și-ar pune singur ștreangul de gât. Iubirea pe care o are față de tot ce îl înconjoară i-a ascuțit mereu mintea și l-a ținut plin de forță până acum. Ion Alba e ager și puternic în ciuda vârstei lui și de fiecare dată când am ajuns la el m-a luat prin surprindere. Mai mereu când mă apropiam de casă, apărea dintr-un loc neașteptat. Iar dacă îi răspundeam la o întrebare, el întotdeauna venea cu una nouă, ca un copil care are mereu pregătit un "de ce" pentru părinții lui.

Ultima oară când am fost la Ion nu l-am găsit acasă, ceea ce m-a speriat un pic. Era deja aproape întuneric, iar el nu avea unde să plece. Casa era deschisă, însemna că era prin apropiere. L-am tot așteptat, apoi mi-am zis să dau o tură înspre grădină. Mă gândeam că ar putea fi acolo. Dar ce să facă singur, așa târziu? Pe poteca ce ocolea dealul mi s-a părut că văd ceva mișcând prin iarba nu prea înaltă, dar nici proaspăt cosită. Nu mi-am dat seama ce era. M-am apropiat și l-am găsit pe Ion întins pe burtă, palpând pământul cu bastonul. Ion căuta piatra care despărțea hotarul lui de al vecinului. Ca un ritual al rugăciunilor de seară, Ion își făcuse propria lui rânduială din a-și mângâia hotarul înainte de culcare. După ce l-a găsit, a mai verificat încă o dată gardul întărit special de el în jurul grădinii, ca să nu poată mistreții să ajungă la legumele lui. Abia apoi ne-am îndreptat către casă. Am stat până târziu, râzând mereu la glumele lui.

¤ ¤ ¤

De cealaltă parte a Munților Trascău, în Dealul Geoagiului, locuiește Bujor. La cei 60 de ani ai săi, Bujor este printre puținii oameni tineri care încă mai locuiesc într-o casă cu acoperiș de paie. Nu este primul care îmi spune că, deși are la doar câțiva metri o casă mai nouă, tencuită, cu tot confortul necesar, nu este la fel ca cea veche, cu acoperiș de paie. Bujor s-a născut în vale, însă până la 14 ani a copilărit în casa cu paie în care locuiește și acum. La 14 ani a plecat în ucenicie la Aiud, unde timp de 3 ani a învăţat strungăritul. Apoi a fost repartizat în armată ca bucătar. 25 de ani a lucrat la multe restaurante, de prin toată România, până pe litoral și în Delta Dunării. În 2001 s-a întors în Trascău și de atunci locuiește singur pe aceste culmi. Însă nu crede ca va mai putea trăi aici mult timp. Viața grea și vârsta își spun cuvântul. Crede că în câțiva ani se va muta la Teiuș, acolo unde locuiesc părinții lui. Până atunci va trebui să dea paiele jos și să monteze un acoperiș nou, din tablă. Cel vechi are deja peste 50 de ani. Nu mai rezistă. Nici nu mai are unde să găsească paiele de grâu. Agricultură nu se mai face, iar transportul paielor din zonele de șes implică eforturi uriașe. Faptul că un acoperiș necesită aproximativ 30 de baloți, aproape 6 tone în greutate, i-a făcut pe mulți să renunțe la vechile tradiții și să folosească materiale noi, mai ușor de găsit, mai ieftine în condițiile astea.

Viitorul caselor de lemn cu acoperiș de paie din Munții Trascău pare de neevitat. Destinele Mariei, al lui Ion Boncu sau al lui Bujor sunt destinele ultimilor locuitori ai acelor văi și dealuri. Prea puțini tineri au rămas, iar cei care au făcut-o, și-au construit case noi, din cărămidă. Un confort la care strămoşii lor nici nu visau. Ultimul botez de aici a fost cel al copilului preotului. Nu se mai întrevede altul. Bătrânii sunt cei care încă mai păstrează nostalgia a acestor case. Sunt amintirile lor acolo, viața. Tinerii, însă, le privesc cu amuzament, nu le înțeleg rostul. Am simțit asta de fiecare dată când am vorbit cu ei.

Cristina și Gabriel Suliman nu gândesc însă la fel. Asta poate și pentru că ei nu au fost născuți acolo. Cristina e din București iar Gabriel din Constanța. Au trăit mult timp în capitală, însă, când au venit copiii pe lume, s-au gândit că nu este locul potrivit în care să îi crească. La început, au vrut să se mute într-un sat din apropiere, dar nu s-au regăsit. Apoi au căutat să concesioneze o cabană la munte. Hățișurile birocratice i-au ținut pe loc. Nu se gândeau că vor ajunge să se mute tocmai în Munții Trascău. Dar frumusețea locurilor i-a făcut să se îndrăgostească pe loc. Timp de câteva luni de zile, Cristina și Gabriel s-au documentat în mai multe muzee din țară despre casele cu acoperiș de paie și, mai ales, despre cum pot fi ele reconstruite și conservate. Apoi s-au gândit că ar putea să cumpere câteva astfel de case și să le transforme într-un fel de cabane turistice. Ideea lor era să recupereze de la localnici mai multe case abandonate, să le strămute pe un teren propriu, și să le recondiționeze respectând tradițiile locale. Când ar fi gata, ar putea să le includă într-un program turistic autentic românesc. Așa au ajuns ei în satul Cheia.

Cheia se află chiar în inima munților Trascău, acolo unde se adună mai multe râuri și pâraie din zonă și formează formidabilele chei ale Râmețului. Pe vremuri, în Cheia erau câteva zeci de gospodării și mori de apă. Satul avea școală, biserică și mai multe drumuri de car. Oamenii prosperau în bogățiile din Cheia și atrăgeau călători de peste tot. Astăzi nici c-ar fi putut să arate mai diferit. Doar 4 oameni mai locuiesc aici, în afară de noua familie Suliman. Doi dintre aceștia sunt bătrâni singuri și locuiesc la distanțe mari unul față de celalalt. Mai există o măicuță, care are grijă de biserică, și încă un pustnic, retras pe munte. Vechile case, împreună cu morile de apă, abia se mai zăresc prin păduri, iar drumurile de car s-au pierdut de mult, au ajuns niște poteci pe care uneori abia le mai poți zări. Școala a fost și ea transformată și preluată de un club montan. Practic, în Cheia nu a mai rămas aproape nimic. Nici nu e de mirare. Satul nu are nici până acum curent electric, iar calea de acces e o adevărată încercare: ore de urcuș și coborâș pe pante abrupte și canioane, de multe ori impracticabile.

Când s-au mutat în Cheia, Cristina și Gabriel și-au cărat tot ce s-a putut pe cal, iar obiectele mai grele le-au încărcat în butoaie și le-au transportat cu un ATV pe un drum extrem de periculos ce traversează Cheile Geogelului. Toate proviziile lor ajung în Cheia așa. Pentru ei, merită. Întoarcerea la mama natură, sau "downshifting"-ul, așa cum este numit fenomenul deja cunoscut în alte țări, e ceea ce ei simt cu adevărat. David, copilul cel mare, de 8 ani, a fost înscris într-un program școlar la distanță, supervizat de Cristina, care de altfel este de profesie educatoare Waldorf. "Homeschooling-ul", sau "învățământul de acasă" este vechi, însă în România de azi abia se face cunoscut. Acesta presupune să înscrii copilul la o instituție acreditată, care oferă suportul didactic și platforma oficială de evaluare. Greul însă cade pe părinți, care trebuie practic să devină învățătorii propriilor copii și să se asigure că aceștia capătă toate abilitățile de care au nevoie pentru a putea continua cu studiile superioare. Până în 1948, când regimul comunist a naţionalizat învăţământul, în România, educaţia de acasă era acceptată ca formă legală de învăţământ. De atunci și până acum nimeni nu s-a ocupat să reintroducă în legislație această variantă. Însă nici nu a fost trecută în ilegalitate. Din acest motiv, noi nu avem momentan astfel de programe, soluția fiind școlile acreditate din străinătate. Cristina și Gabriel au ales una americană.

Din 2013 până în prezent, au cumpărat două căsuțe de lemn care au primit deja acoperiș nou de paie. A fost greu să convingă oamenii că unele case merită să fie salvate, chiar dacă asta presupune strămutarea lor. Mocanii preferă să le lase în paragină atunci când nu mai sunt locuite. Încă mai există credința aici că natura trebuie să primească înapoi ceea ce omul a luat de la ea. Cumpararea caselor a fost doar un prim pas. Să găsească un meşter care să le poată reconstrui întocmai ca odinoară a fost o altă încercare grea pentru Cristina și Gabriel.

Nu știu ce se va întâmpla cu satul Cheia sau cu locuitorii lui. Dar îmi doresc ca în următoarea mea călătorie prin Cheile Râmețului, să mă pot caza la Cristina și Gabriel, într-o căsuță cu acoperiș de paie autentică.

¤ ¤ ¤

În anul 1890 Van Gogh se muta în Auvers-sur-Oise, o mică așezare aflată la nordul Parisului. Încă de la sosire Van Gogh a fost fascinat de micile căsuțe, scriindu-i fratelui său că "Auvers este cu adevărat frumos - printre alte lucruri multe acoperișuri vechi de paie, care devin din ce în ce mai rare [...] și mai ruinate". În următoarele două luni, până la moartea sa, Van Gogh a pictat unele dintre cele mai admirate tablouri ale sale, înfățișând casele acoperite de paie și traiul simplu al oamenilor din Auvers. A avut dreptate. Casele cu paie au dispărut complet din Auvers la scurt timp.

"O colibă din Carpați", scria sub o fotografie alb-negru din Munții Trascău, publicată în revista National Geographic din martie 1926:  "Acest model de casă țărănească este în curs de dispariție în Transilvania și este înlocuită de case cu structuri elaborate". Autorul avea dreptate, casele au tot dispărut din Transilvania până când au rămas doar câteva, în satele cele mai izolate. Să fie Trascăul ultimul adăpost european al unei arhitecturi străvechi?

(imaginile din seria "Sub paie" se regăsesc în secțiunea "Rădăcini")

Poveste publicată în revista National Geographic România, Februarie 2016